Născut la 17 mai 1901 în Jitin, Caraș-Severin, sculptorul provine dintr-o familie de țărani bănățeni. Dacă într-o astfel de familie exista un copil sprinten la cap, el trebuia să devină domn, în sensul de om cu învățătură și, în același timp, om care luptă pentru dreptatea românilor. În acest spirit, amândoi copiii familiei Ladea au fost trimiși la școală.
Izbucnirea Primului Război Mondial îl află pe tânărul Ladea la școală în Caransebeș, dar fratele său, care era proaspăt bacalaureat, cade jertfă războiului. Când războiul s-a sfârșit și imperiul austro-ungar s-a prăbușit, iar Transilvania revine la vechea Românie, Ladea era la școală în Arad. Oamenii manifestau cu făclii aprinse pe străzile Aradului… oamenilor li se deschideau toate porțile, toate posibilitățile. Pentru Ladea, atras de patima cărții, drumul spre studiile superioare era deschis. Astfel, în 1922 îl găsim ca student în clasa lui Dimitrie Paciurea, coleg cu Vasile Blendea și Gheorghe Anghel.
În 1923 Ladea își va deschide prima expoziție la Arad, urmată de o alta, în 1925. Lucrările erau ca formă realist-expresioniste… nu lipsesc de aici invalizii, șchiopii, mutilații de război. Câțiva intelectuali arădeni, apreciindu-i talentul, s-au zbătut să-i obțină o bursă de studii. Iată-l pe tânărul Ladea, uscățiv, slab și cu mustață pornind spre Paris. Drumul acesta l-au făcut mai toți artiștii generației sale…
Atmosfera artistică a Parisului era impregnată de reacții la impresionism și la Rodin. Sarcina de a revoluționa sculptura i-a revenit lui Constantin Brâncuși, al cărui atelier a fost frecventat și de Ladea, dar, conform crezului său „întreabă pe toată lumea, dar fă-ți singur părerea”, a colindat muzeele și marile ateliere din Paris, Budapesta, Viena, München ori Berlin. A văzut ce este nou, ce este la modă și pe ce drum ar trebui să meargă, conform temperamentului și talentului său.
În anii de peregrinări și-a perfecționat, nu atât tehnica de lucru, ci mai ales știința organizării formei. Neașteptată a fost pentru el numirea, în 1933, ca profesor la Academia de Arte Frumoase din Cluj. Condițiile erau grele, materialele lipseau, dar profesorii și studenții s-au încurajat reciproc, împărțindu-și între ei ateliere, material, speranțe… Ladea a suferit mult de lipsa comenzilor, dar a refuzat să lucreze pentru gustul particular al epocii. Țăranii lui Ladea ne privesc zâmbitori, un pic ironici, un pic plini de sine, gata mereu să înfrunte și să supună vremea. Pe lângă țărani, a creat și portrete ale unor figuri de seamă ale istoriei și culturii noastre.
După căsătoria sa cu pictorița Lucia Piso, în lucrările sale apare o tendință spre visare, grație. Elocvente în acest sens sunt lucrările „Maternitate” (bronz), sau „Cap de copil” (alabastru). Schimbări se produc și la formă: de la forma elaborată, la cea clasică, perfectă, cea a Renașterii.
Crescut și format între cele două războaie mondiale, maturizat în această perioadă pe care a trait-o din plin și din care n-a luat pentru artă decât noblețea ei, bunătatea, dragostea, capacitatea de a munci, de a crea, Romul Ladea, alături de Gheorghe Anghel, se constituie ca o moștenire fără de care drumul ascendent al sculpturii noastre nu poate fi înțeles și urmat.
Claudiu Lucian Costraș,
Clasa a XII-a B, Liceul de Arte Vizuale „Romulus Ladea”, 2005.
CĂLĂTORIE PRIN OPERA LUI ROMUL LADEA
În Cluj-Napoca, pe Strada Mihail Kogălniceanu, un monument de bronz veghează liniștea eternă a gestului de o clipă. Trei personaje impozante, Gheorghe Șincai, Petru Maior, Samuil Micu aduc aminte trecătorilor gloria timpului trecut. Este ultima lucrare a sculptorului Romul Ladea, inaugurată în 1973. „Corifeii Școlii Ardelene” este considerată capodopera creației sale, a cărei unitate se dezvăluie aici din punct de vedere artistic, tematic și filosofic, în toată adânca sa interioritate.
Experiența sa de viață, trăită și gândită, îndelunga observare a omenescului, făcuseră din Meșterul Ladea, în ultimii săi ani de viață, un soi de înțelept, în sens antic, pentru care fructul cunoașterii era cules din grădina vieții și sămânța lui aruncată din nou în aceeași grădină, cu o dăruire caldă, spre a putea gusta și alții din bucuriile înțelepciunii pe care a adunat-o.
Realizarea „Corifeilor Școlii Ardelene” i-a dat prilejul afirmării crezului său național și nu întâmplător, această ultimă lucrare înseamnă și împlinirea supremă a darului artistic al lui Ladea. Transpunerea plastică a istoriei naționale a fost resimțită de sculptor, în ultimii săi ani de viață, ca un fel de datorie imperativă de care trebuia să se achite în fața înaintașilor săi. Ultima fază a creației sale o alcătuiesc personajele istorice, căci omul rămâne prin câtă istorie poartă în sine de la înaintași și prin câtă istorie face pentru urmași. Prin ele, Ladea urmărea o transfigurare estetică, o eternizare întru frumos a calităților morale ale poporului său.
Tot acum, în ultima perioadă de creație, se observă la Meșter o evoluție către interiorizare, spre a surprinde esențialitatea omului redat. Pentru el adevăratul om este cel lăuntric, dezvăluit prin calitățile sale omenești: iubire, duioșie, demnitate. Adevărata sa măreție stă în interior și aici nu poate fi înfrânt, atâta timp cât idealul pentru care a luptat trăiește dincolo de jertfa sa. Principiul filosofiei morale al lui Ladea se definește acum ca și credința în tăria idealului de luptă. În „Corifeii Școlii Ardelene” se strecoară pe alocuri chiar o ușoară undă de stoicism, în sensul unei retrageri în interioritate. În fond, și aceștia încorporează tipul de erou, dar ei luptă cu cartea în mână, cu armele culturii, pentru o victorie a spiritului asupra forței. Ei reprezintă „luptătorul în ipostaza sa din urmă, când tonului energic i se asociază meditația filosofică sau pasiunea lirică”.
Romul Ladea avea o meteahnă: nu sculpta oameni, ci epoci. Nici chipuri exterioare, ci stări sufletești. Gânduri. Sentimente. Idei… Dimensiunea sufletească a acestei opere era enormă. Se poate citi în această interiorizare tăcută o renunțare, o abdicare de la luptă? Nu, fiindcă în concepția lui Ladea, cei trei corifei sunt ce au fost și în realitate: niște eroi. Un optimism discret respiră pe fețele încruntate ale lui Gheorghe Șincai, Petru Maior, Samuil Micu… Cei trei ardeleni își dovedesc drepturile legitime ale națiunii lor oropsite nu prin forță, ci prin apel la argumente raționale, prin dovezi a căror valabilitate se află întemeiată pe dreptăți seculare. „Retragerea din istorie”, cum o numea Lucian Blaga, a oferit românilor timp de secole însăși modalitatea lor negativă de a face istorie, de a fi prezenți în ea și de a rezista adversităților ei.
În sculptura lui Ladea, ochii filosofului care a scris Cartea Vieții și lupta celor trei membri ai Școlii Ardelene sfâșie pânza tremurătoare pe care se înscriu aparențele acestei lumi, trec dincolo de ele, unde stăruie de veacuri temeiurile de nezdruncinat ale existenței istorice a acestui neam. Puterea sufletească domină energia fizică. Expresivitatea, adevărul, frumosul, delimitează aria valorilor în care se înscrie concepția sculptorului Ladea.
Ileana Surducan,
Clasa a XI-a B, Liceul de Arte Vizuale „Romulus Ladea”, 2005.